Catrene

La răstimpuri de veacuri apar oameni care strălucesc.Ei sunt aleși.
Sunt din contiții sociale cu totul inegale, fără strămoși.
Nu vor avea nici urmași, singuri alcătuiesc întregul lor neam.
Acesta este meritul lor, asemenea stelelor ce răsar și apoi dispar.
***
Macabru a fost spectacolul gladiatorilor la Roma.
A fost un colț din sita învinșilor spre vastul abator.
Zilnic îl avem în față și cu generațiile îl ignorăm.
Grozavă menire avem ! Luptăm, iubim și tot picăm.
***
Dă-mi , Doamne, ultima putere a lui Samson.
Să mă prăbușesc odată cu toți nemernicii.
Să uit că am fost frumos, cinstit și încrezător.
Să uit de amor, să uit de dor și apoi să mor.
***
Am ancorat peste limanul păcii la voievodul răzvrătirii
Să sparg talazurile urii, să îngrop securea răzbunării.
Doamne ! Tu le vezi pe toate , aruncă pleava în foc,
Fă să ajungă fiecărui om un singur atom de noroc.
***
Deşi omul rămâne minunea minunilor
Sfredeleşte adâncurile şi ajunge la cer
Nu reuşeşte să separe craniul sfântului
De craniul savantului sau de al unui rebel.
***
Am admirat înălțarea ciocârliei , cântul păsărilor în savane.
Pasul muzical al femeilor scânteietoare din saloanele romane,
Pasiunea savanților , sfidarea călugărilor, huzurul celor avuți.
Astăzi am ajuns să-i invidiez pe orbii în cale întâlniți.
***
Dură este încleștarea între credință și patimă.
E liana ce sugrumă, e durere infinită – inutilă.
Zdrobește-le pe rând sau primește-le împreună !
Nimeni nu știe de este trădare sau iertare.
***
De-aș avea putere oceanul să-l aprind
Și zarea acestei lumi ingrate s-o închid,
Ușor aș renunța la tot ,  cerând în schimb
Un grăunte de iubire cât un bob de nisip.
***
Tehnica m-a declarat stăpân absolut pe Lună.
Am vizitat împărăția apelor în abis, era vrajă.
Nu există taină în marea bibliotecă a naturii,
Dar nu am găsit izvorul prieteniei și al iubirii.
***
El călători în derivă și cunoscu lumea la întâmplare.
Trăi zile de vis și poezie lângă incandescentele insulare.
În metropole se simți sclavul etichetei printre doamne.
Se vede că fericirea rămăsese pe seama altora, departe.
***
Sta pe nisipul mării sumbră și tăcută cu ochii plecați, obosiți.
Avea un aer rătăcit , nu se ferea să ascundă un suflet chinuit.
Visa la o dragoste imposibilă. Apa îi înghițise marea pasiune.
O linișteau glasul furtunii dezlănțuite și valurile sinistre înspumate.
***
O viață și-a dorit să-i vorbească îmtâmplător,
Să simtă poezia amorului cuprinsă de fior,
Să zboare pe covorul fermecat printre galaxii.
Aa a îmbătrânit nebunul visător. Câte iluzii !
***
Din mine am ieșit, am fost scut de nădejde
Unui prieten drag ce credință îi jurasem .
Când fatalitatea larg gura spre noi a deschis
Numai pe mine m-a prins , am fost împins.
***
Plutea pe valurile uriașe un crâmpei dintr-un catarg
Mărturia unei existențe înecate în sălbaticul chin.
Doamne ! Eu sunt prea mic și nu pot pe om să-l conving
Că este zadarnică truda de a schimba un singur destin.
***
Străbătută de iubire, cum e cerul de lumină
A trimis gândul drag ghirlandelor de stele
Și-n nopțile îmbrăcate de Luceferi în splendoare
Pășește ușor printre trandafiri o dulce visătoare.
***
Uniți într-un amor nebun și-au jurat credință.
Inima fiecăruia a poposit pe rând pe altă petală.
Și-au asigurat statornicia născocind fidelitatea.
Teribila mascaradă a fost jucată toată viața.
***
Cel care se avânta deasupra norilor învolburați
Brăzdând văzduhul, râzând chiar de condori
S-a contopit cu pământul. Nu are chip, nu vede.
Cimitirul este verde și copiii înalță zmeie din hârtie.
***
Este minunat darul divin dăruit nouă – viața.
Aici pulsează în sanctuarul sufletului – inima.
Un duh perfid al crimei perfecte rămâne – Iuda.
Ura și iubirea vor guverna mereu destinele.
***
Pe marginea dantelei de cleștar topit,
Fetița părea un înger de liniște răpit.
Alături veghea cerbul, superb în gingășie !
Tabluo mișcător de adâncă duioșie.
***
În fiecare viață vibrează puritatea blândului Iisus.
Noi suntem raze de lumină de coboară spre apus.
Nu este ușor de parcurs acest traseu necunoscut
Când destinul se joacă cu însuflețitele păpuși din lut.
***
O pulbere fină albă ce tulbură transparența anunță iarna . E feeric.
Zăpada pufoasă ca lâna a împrumutat din cer aureola. E magnific.
Sufletul zdrobit privește către Împăratul Păcii, cere ajutor. E disperat.
Pe firmament apare scris : ” crede, nu fi răzvrătit ”. Ești iertat.
***
Aș vrea printre ” oameni abia ieșiți din mâna zeilor ” să trăiesc,
În locuințe largi căptușite cu scoarță de copac să odihnesc,
Să fiu una dintre femeile viteazului ce nu sunt la fel de geloase.
Aceste nații sunt încă supuse legilor firii. Câtă puritate, Doamne !
***
Cataclismul n-a lăsat apărarea să-și spună cuvântul.
Neajutorați , oamenii piereau crezand că-i dus Pământul.
Viața zbuciumată ca valul mării în teribila furtună,
S-a îndepărtat de țărm lăsând la orizont doar spumă.
***
A iubit așa cum numai o dată în viață iubești.
Cu nebunie și pasiune. Flacăra nu poți s-o înlocuiești.
A știut să arunce asupra ei un fel de vrajă.
Puternică plasă, i-a rămas prizonieră pe viață.
***
Cât aș vrea să te am alături într-un splendid asfințit
Să ascultăm cântecul de luncă cum răsună liniștit
Să admirăm lacul și înălțimea cu podoaba ei de stele
Să uităm pentru o vreme toate gândurile grele.
***
De ce atâta interes pentru grâne şi palate
Ştiind că pleci lăsându-le pe toate?
Oh! Viaţa pe pamânt, moartea în adânc.
Peste milenii arheologii vor găsi praf în vânt.
***
S-au adunat în grabă înţelepţii în robele lor de glorii
La masa unui han cu paharele mari aduse de olari
Să depăşească geniul dăruit arhitecturii.
N-au avut timp. Au adormit. Vor continua discipolii.
***
El, pribeag singuratic, n-a regretat nimic din trecut
S-a dus la mănăstire să-şi vadă iubita. Şi a văzut-o. Atât.
Nu l-a privit. A trecut pe lăngă el cu pas mărunt grăbit.
Genele abia au tresărit. Cine poate spune ce au simţit?
***
Văd un trubadur cântând în ceas târziu.
Îl asculta iubita de după perdea. Nu ştiu.
Era beat de iubire, speranţa îi ţinea de urât

Dorea să-i ţină capul pe genunchi. Şi atât.